Zidaria, arta și ambarcațiunile de construcție și fabricare în piatră, lut, cărămidă sau bloc de beton. Construcția de beton turnat, armat sau nearmat, este adesea considerat și zidărie.

Arta zidăriei a apărut atunci când omul timpuriu a căutat să-și completeze peșterile sale valoroase, dar rare, naturale, cu peșteri artificiale din pile de piatră. Circuite de piatră, cabane, parțial săpate în pământ, datând din timpuri preistorice au fost găsite în Insulele Aran, Irlanda. Prin mileniul al IV-lea, Egiptul a dezvoltat o tehnică elaborată de piatrărie, culminând cu cele mai extravagante dintre toate structurile antice, piramidele.

Alegerea materialelor din zidărie a fost întotdeauna influențată de formațiunile și condițiile geologice predominante într-o anumită zonă. Templele egiptene, de exemplu, au fost construite din calcar, gresie, alabastru, granit, bazalt și porfir in carierele de-a lungul râului Nil. Un alt centru antic de civilizație, zona de vest a Asiei între Tigris și Eufrat, nu avea prea multe pietre, dar era bogat în zăcăminte de argilă. Drept urmare, structurile zidăriei imperiilor asiriene și persane au fost construite din cărămizi uscate la soare, confruntate cu unități arse prin cuptor, uneori glazurate.

Piatra și argila au continuat să fie materialele principale de zidărie în Evul Mediu și mai târziu. O dezvoltare semnificativă în construcția zidăriei în antichitate a fost invenția  betonului de către romani. Deși blocurile bine zidite de zidărie de piatră ar putea fi ridicate fără a beneficia de mortar, romanii au recunoscut valoarea cimentului, pe care l-au făcut din tuful puzolanic, o cenușă vulcanică. Amestecat cu fragmente de apă, var și piatră, cimentul a fost extins în beton. Pereții acestui beton, care se confruntau cu diverse materiale de piatră sau argilă, erau mai economici și mai rapizi de a se ridica decât pereții din blocuri de piatră.

Arta zidariei din cele mai vechi timpuri

Deoarece a oferit mai multă libertate în structurarea structurilor, betonul a ajutat romanii să dezvolte arcul într-una din formele de construcție de bază. Înainte de arc, toți constructorii din piatră au fost afectați de lipsa fundamentală a pietrei de rezistență la tracțiune - adică de tendința de a se rupe sub greutatea proprie atunci când s-au sprijinit pe porți sau pereți despărțitori. Egiptenii aveau temple acoperite cu plăci de piatră, dar fuseseră obligate să plaseze coloanele de susținere împreună. Grecii au folosit grinzi din lemn acoperite cu piatră subțire, astfel de fascicule au fost supuse vremii și focului. Arcul roman a evitat tensiunea în întregime, menținând toată zidăria în comprimare, de la piatra de temelie până la piloni. Piatra în compresie are o mare forță, iar romanii au construit poduri arcade uriașe și apeducte în număr mare. Extinzându-și arcele într-un tunel, au inventat bolta cu butoi, cu care au acoperit cu succes clădiri precum Templul lui Venus din Roma. Câteva arcade care se intersectează la o piatră de temelie comună ar putea fi folosite pentru a forma o cupolă, cum ar fi cea a Pantheonului de la Roma. Două bolți de barilă intersectate au dat naștere la bolta înghinală, care a fost folosită în unele dintre marile băi publice romane.

Arcul roman a suferit o modificare semnificativă în Evul Mediu în evoluția arcului arcuit, care a oferit un schelet puternic rezemat pe piloni bine distanțați. Structurile masive, rigide de zidărie ale romanilor au dat drumul la bolti înălțâri susținute de contraforturi externe zburătoare (strângere externă). Utilizarea pietrelor de dimensiuni mai mici și a îmbinărilor groase de mortar a creat o structură elastică, subțire, care a accentuat zidăria la maxim. Rulmentul unității pe unitate a necesitat utilizarea mortarului pentru a distribui solicitările de contact.

Odată cu apariția formelor gotice, construcția zidăriei într-un sens istoric a rezolvat problema spanzării spațiului în întregime prin material în compresie, singura formulă de design potrivită pentru piatră. Odată cu apariția structurii din secolul al XVI-lea, apariția analizei structurale științifice în secolul al XVII-lea și dezvoltarea materialelor rezistentă la întindere (oțel și beton armat) în secolul al XIX-lea, importanța zidăriei ca material practic pentru ca spanningul să fi scăzut. Își datorează revigorarea în mare parte invenției cimentului portland, principalul ingredient al betonului, care în secolul al XX-lea a readus zidăria unității la rolul ei esențial preromanic de a forma carcase, pereți despărțitori și pereți verticali.

Construcția zidăriei începe cu materiale extractive, cum ar fi argila, nisipul, pietrișul și piatra, de obicei extrase din carierele de suprafață. Cele mai utilizate roci sunt granit (igneous), calcar și gresie (sedimentare) și marmură (metamorfă). În plus față de roci, argile de diferite tipuri sunt fabricate în cărămizi și plăci. Blocurile de beton sunt fabricate din ciment, nisip, agregate și apă.

Pentru modelarea și îmbrăcarea pietrei se poate folosi o mare varietate de unelte. Acestea variază de la unelte manuale cum ar fi ciocane, cuțite, daltă și cuțite la mașini, inclusiv ferăstraie circulare și circulare, mașini de turnare și de acoperire și strunguri. Există, de asemenea, diverse dispozitive pentru manipularea pietrei la șantier, variind de la diferite forme de manipulare ușoară a mâinilor la macarale cu motor.

Mulți arhitecți prețuiesc zidăria pentru culoarea, scara, textura, modelul și aspectul permanenței. Pe lângă atracția estetică, zidaria are și alte proprietăți dorite, cum ar fi valoarea sa în controlul sunetului, rezistența la foc și izolarea împotriva fluctuațiilor zilnice ale temperaturii.

Începând cu locuințele din secolul al XX-lea, zidaria a fost folosită frecvent pentru construcția de lemn. Pereții cavității, foarte rezistenți la umiditate, au fost adesea construiți din două straturi verticale de zidărie separate printr-un strat de material izolator. Unele fundații au fost construite din blocuri de beton, iar multe coduri de construcție au necesitat utilizarea zidăriei în pereții de incendiu.